Elena

Un moment de tacere

noiembrie 6, 2010 la 12:25 pm | Postat in Uncategorized | 2 comentarii

Am preferat sa tac o perioada. Vineri 29 octombrie, m-a chemat medicul la el in cabinet unde mi-a explicat cum a putut mai bine schimbarile la care ma voi supune daca voi alege sa merg mai departe, adica sa fac operatie. Am incercat sa-mi inghit suferinta, sa nu izbucnesc in plans, insa valul a fost mai puternic ca mine. Au fost vesti rele. Incerc sa redau ceea ce medicul mi-a spus. Stia deja ca aveam coloana rigida numai ca nu se astepta ca si zona cervicala sa fie tot atat de rigida. Avea nevoie de perioada in care eu sa fiu in extensie dupa care sa vada in ce fel ma putea ajuta operatia. Din pacate, operatia nu m-ar fi ajutat . As fi ramas cu capul intepenit pe spate, fara sa mai pot privi in jos decat daca  ma aplecam. In zona toracala nu putea face nimic. Eu avand pieptul bombat, din cauza stagnarii cresterii mele, as fi avut un abdoment mai inalt dar ramaneam cu pieptul de acum fiind total inestetic. Colona ar fi putut fi indreptata, numai ca riscurile erau prea mari. Viata mea s-ar fi putut schimba mult prea mult in rau. Pentru mine a fost cel mai greu moment in viata. Trebuia sa decid ce e de facut. Incercam sa-mi imaginez viata cu capul pe spate. Mama si iubitul meu de asemenea faceau simulare ca sa  ma pot decide. Am sunat medicul din Romania, care tine legatura cu D. J. Jeszenszky. A sunat si el pe medicul din Elvetia, a pus intrebari si m-a sunat inapoi. Mi-a explicat inca odata ca nu voi avea o viata buna daca decid sa fac operatia, ca-mi va fi greu, am discutat despre toate posibilitatile si asa am decis. In ziua urmatoare cand domnul Jeszenszky a venit in camera i-am spus ca am decis sa nu fac operatia. In aceeasi zi am scos haloul. Marti 2 noiembrie am iesit din spital. A venit George si Erica care m-au luat la ei.

Maine plec  in tara. Mi-am revenit, sunt bine. Inca mi se reaseaza oasele, mai am dureri dar pana pe 2 decembrie cand mi se va finaliza concediul medical sper sa ma refac. A fost un vis dar viata continua mai departe.

Va imbratisez cu drag si sper sa nu renuntati niciodata sa credeti in voi.

Daca ei pot si noi putem!:)